Prafuita`s diary - part I

Aseara stateam in pat gandindu-ma. La mine. Si ghiciti ce?
Sunt o persoana pe care o atrag lucrurile diversificate. Oh da. Dar ce am constatat cu parere de rau este ca ma plictisesc la fel de repede. Am citit undeva intr-o carte ca sunt genul de om care nu prinde radacini. Metaforic vorbind.

E interesant totusi ca are dreptate.

Cand eram junioara am inceput sa fac Karate si imi placea. Nu m-a tinut mai mult de un an. Am renuntat si nu pentru ca nu mi-ar fi placut dar cred ca flotarile erau vinovate. Nu mi-a placut sa le fac. Nici acum nu le stiu face.

Apoi am vrut sa fiu gimnasta. Si of course am luat ore de gimnastica. Astea au fost putine pentru ca ma plictisisem din nou. Inca n-am gasit un motiv mai plauzabil pentru ce am renuntat la gimnastica.

Apoi in clasa a cincea cred cand orele de educatie fizica s-au materializat am inceput handbalul. Aici trebuie sa ma felicit pentru ca am rezistat patru ani. Eram pivot si eram al dracului de buna.

Apoi ghiciti ce?
Am luat cursuri de modelling. Nu doream sa fiu model. Oh nu. Eram prea baietoasa sa ma gandesc la asa ceva dar cineva crezuse ca well, o sa fiu mai feminina, adica in trei cuvinte: sa ma transform.

Si uita-ma in pragul adolescentei iesita de pe bancile modellingului o fata feminina - sau cel putin asa le placea lor sa creada.Nu ma intelegeti gresit, stiam cum sa ma comport, cum sa merg si alte cele minunatii.
Am facut dans de societate si dans modern. Oh da. Nu m-am lasat de ele doar pur si simplu am considerat ca am terminat cursul.

Am inceput sa fac atletism, nu ca as fi vrut eu dar tatal profesoarei mele de educatie fizica m-a vazut la ora de sport jucand basket si i-a spus unei fete:

- Ramonici, adu-o si pe ea marti.

Pana sa ma trezesc m-am vazut in echipa de basket a scolii si in echipa de atletism.

La atletism am renuntat dupa cateva antrenamente. Ce-i drept alergatul aiurea nu era pentru mine.
In schimb am continuat cu basketul. Eram buuna rau de tot. Ce-i drept la inceput, la meciuri, am cam incalzit banca pentru ca nu ma duceam la antrenamente si antrenorul nu era prea fericit. Apoi am inceput sa joc street cu baietii, precizia mi-a devenit mai buna, driblingurile mai intereseante si in no time am ajuns piesa de rezistenta a meciurilor.

Imi aduc aminte cu placere ca eram totusi o salbatica. Adica, imaginati-va fetele jucand basket, de fapt imaginati-va jucand orice - sunt dezastru. Daca va uitati la un meci de basket masculin vedeti tehnica, chiar gratie, da gratie pe cand daca te uiti la unul feminin vezi duritate, vulgaritate si mai aproape paruiala. Nah eu eram o salbatica sarcastica caruia nu-i tacea gura. Inclusiv antrenorul echipei adverse mi-a facut niste ""complimente". Pentru mine era amuzant inclusiv cand i-am amenintat pe arbitrii.

Imaginati-va atat: In primele cinci minute de la incepera meciului am fost eliminata pentru cinci faulturi personale. Normal antrenorul l-a facut cretin pe arbitru. Eu m-am repezit la el sa-l iau de gat. Intr-un final chiar daca antrenorul nu-l mai scoase pe arbitru din incompetent, orb si idiot tot am stat pe banca.
Si spun sincer: N-am lovit pe nimeni fara sa n-am mingea la mine :)

Fumam. De fapt toate fumam din echipa, dar eram singura care fumam unde vroiam. Antrenorul imi spunea Nicotina iar eu i-am sugerat sa schimbam numele echipei in Pall Mall. Nu a vrut si nici acum nu-mi dau seama de ce.

M-am jucat basket cam sase ani si apoi m-am lasat. Nici acum nu stiu motivul real. Poate pentru ca am imbatranit si am devenit mai lenesa. Nu mai conteaza.

Am inceput sa fac street dance. Oh Dumnezeule iubsc stilul asta. Da, da. Dar dupa o luna i-am trimis dracului. Stiti de ce? Nu pentru ca am vrut, adica am vrut dar nu pentru ca eu renunt tot timpul ci pur si simplu pentru ca mi se pareau aiurea. Adica de cand la dans se fac flotari? Si mai apoi coregrafia era prea slaba pentru mine.

Totusi ma gandesc sa ma apuc de coregrafie. Daca mi-as slefui putin talentul sunt convinsa ca i-as ingropa pe majoritatea de aici.

Apoi am inceput sa pictez. Spunand-o in cel mai obiectiv mod posibil sunt destul de bunicica pentru o mana neslefuita. Adica stiti cum sta treaba? Desenez/pictez cand sunt furioasa sau deprimata. Si o fac repede. Nu sunt genul de om care sa tot bibaleasca sa gandeasca si sa mediteze inainte de a trage o liniuta. Si al naibii ca-mi ies destul de bine. Ok, nu va imaginati ca as fi un Picasso in varianta feminina. Nu domnilor. Doar ca puteti sa recunoasteti exact ceea ce fac. Am inceput sa-mi iau culori, pensuli din par de veverita, cal, maimuta si mai stiu eu ce. Blocuri de desen de diferite marimi. Imi mai lipsea palariuta si puteam fi confundata cu Monet. Poate nu avem aceiasi barba, dar intelegeti la ce ma refer.

Aceasta febra a picturii a tinut cateva luni in care m-am plimbat dintr-o parte in alta cu desenul sub brat. Ce-i drept n-am creat nici un desen/pictura revolutionara dar la naiba, am facut-o de placere.

Apoi am dat de supertehnologia internetului. Pagini de socializare, bloguri, chat-uri. Dumnezeule m-am simtit ca Alice in Tara minunilor. Dar ca si pana acum nici noutatea nu si-a tinut mult stralucirea pentru mine.

Am inceput cu crearea conturilor pe HI5, twitter, netlog, facebook, bloguri. Doamne sunt o minunatie. Nu cred ca exista site, sau retea din care sa nu fac parte.
Dar la modul cel mai sincer vorbind nu-mi prea plac.

Am spus ca voi fi o blogerita revolutionara care avea sa intoarca lumea blogerilor pe dos. Al naibii eu. Si cand colo mintea mea gandeste cat mai logic cu putinta. De ce oamenilor le-ar pasa ce fac eu? Cati oameni ar citi un blog de specialitate? Ce ar trebui sa fac ca blogul meu sa cuprinda mai multe specialitati? Asta ar insemna mai multi cititori.

Si pana sa-mi raspund la intrebarile astea mi-am dat seama ca si cu blogul o tin cam asa: o luna scriu zilnic, un an fac pauza si apoi reluam.

Asa ca, aseara stand in pat si adormind cu gandul ca am nevoie de un nou hobby m-am hotarat.

Am de gand sa fac parte din aceste retele de socializare. Din lumea bloggerilor.

Deci obisnuiti-va sa ma vedeti prin preajma.